În jur era liniște, întinsul părea necuprins. Aerul era curat de munte, dar deasupra mea plutea un zăduf greu…

Ce noroc că soarta m-a adus aci! Ce mi-aș mai fi putut dori? Mă cuprinsese un sentiment de bucurie, de împăcare cu mine însumi, cu natura înconjurătoare.

— Ivan Timofeevici, — se auzi glasul lui Viacek, fratele Taniei, — poftiți la masă!

— Unde ai dispărut? mă întrebă Tania. Eu între timp m-am scăldat în râu, voiam să-ți propun să faci și dumneata o baie strașnică. Dar acum mergem la masă și amânăm scăldatul pe deseară.

După masă ne-am odihnit puțin și am pornit să ne continuăm săpăturile pentru a descongestiona scara descoperită de profesor. Treptele se pierdeau într-o groapă largă, tăiată în gresie și plină până sus de moloz și dărâmături. Lucrul înainta încet și era limpede că ne vor trebui câteva zile de eforturi unite, pentru a curăța scara.

Terminând munca ce ne propuseserăm pentru prima zi, i-am amintit Taniei de promisiunea pe care mi-o făcuse. Fata m-a condus pe o cărare îngustă, de-a lungul pârâului care curgea la poalele celui de al doilea deal. Mergeam în tăcere în urma ei, ascultând murmurul egal al apei repezi, care frângea razele soarelui în scurte sclipiri unduioase. La o cotitură a pârâului, Tania se opri:

— Stai puțin aici și așteaptă-mă. Am făcut cu Viacek un stăvilar, așa că aici apa o să ne ajungă până la brâu.

Tania dispăru după un mal ieșit înainte, iar eu mă întinsei pe iarba aspră și-mi expusei fața la adierea slabă și răcoroasă a vântului. Susurul pârâului mă îmbia la somn.