— Dormi, Ivan Timofeevici? se auzi glasul profesorului.

— Nu, privesc la stele… Aici ele par deosebit de strălucitoare și apropiate.

— Da, observatorul a fost construit cu cap, vizibilitatea e aici excepțională… De altfel, aproape peste tot în Asia Centrală cerul e strălucitor și străveziu. Nu întâmplător oamenii de pe aici sunt observatori pricepuți ai stelelor. Știi, kirghizii denumesc Steaua Polară, cuiul de argint al cerului. De acest cui sunt legați trei cai. Patru lupi se rotesc veșnic alergând în cerc după cai și tot nu pot să-i ajungă. Când însă îi vor ajunge, va fi sfârșitul lumii. Oare nu e asta o închipuire poetică a circuitului descris de Carul Mare?

— Foarte interesant, Matvei Andreevici! Mi-amintesc că am citit pe undeva despre cerul emisferei de sud. Sus de tot, acolo unde strălucește Crucea Sudului, în mijlocul Căii Laptelui se găsește un nor luminos de stele, iar alături de el o pată neagră de tot — aglomerare enormă de materie neagră în formă de pară. Primii navigatori au denumit-o Sacul de cărbune. O veche legendă australiană denumește această pată — groapa căscată, gaură-n cer, iar o altă legendă spune că pata e întruchiparea răului, având chipul struțului australian emu. Emu stă la poalele copacului format din stelele Crucii Sudului și-l pândește pe opossumul care s-a adăpostit pe ramurile pomului. Când emu va prinde opossumul, va sosi sfârșitul lumii.

— Da, legendele se aseamănă, doar animalele sunt diferite, remarcă alene profesorul.

— Explică-mi, te rog, Matvei Andreevici, când și cine a construit Nur-i-Deșt-ul, acest observator „construit cu cap”? Și de ce a fost construit într-o pustietate ca asta?

— În observatorul acesta au lucrat astronomii niguri, ucenicii înțelepților arabi. Iar locurile din jur au devenit pustii abia după invazia mongolă. Pe aici, prin împrejurimi sunt tot felul de urme ale unor vechi așezări. Acum șapte sute de ani, aici era, fără îndoială, un ținut bogat, populat. Pentru a construi un asemenea observator trebuie să ai multe cunoștințe și multe mijloace…