— Numele meu e Lebedev. Am ascultat discuția dumitale cu vecinii de compartiment și am auzit cum te-au atacat. Mi-a plăcut că susții dreptul omului la bucurie. Cred totuși că oponenții dumitale au dreptate, deși bineînțeles că dreptate ai și dumneata. Asta-i dialectica vieții, ce să-i faci! Astăzi sentimentul bucuriei e mai rar decât celelalte sentimente… Mai ales, pentru că bucuria omului depinde câteodată de lucruri cu totul inexplicabile la prima vedere.

Și după o oarecare șovăire adăugă:

— Am să-ți povestesc o întâmplare ciudată, în care mi-a fost dat să fiu unul din personajele principale, și asta nu de mult.

Se-ntunecase. Intrară în compartiment și-și ocupară locurile. Storurile trase până jos dădeau compartimentului slab luminat de un singur bec o căldură intimă. Marinarul se întinse pe patul de sus și se porni să asculte povestirea maiorului. Cele auzite distonau atât de mult de lumea care-l înconjura, încât din când în când conștiința i se dedubla parcă, luându-și zborul spre ținuturile însorite, atât de îndepărtate, de necuprins…

— Am fost mobilizat la trei luni după izbucnirea războiului, își începu povestirea maiorul Lebedev. Drumul greu al retragerii l-am făcut în lupte neîntrerupte. Timp de șapte luni schijele de obuz și gloanțele dușmanului m-au ocolit. Dar ce să mai povestesc prin câte am trecut!… Până la război fusesem geolog, un îndrăgostit de natura sălbatică, un visător. Războiul, această grea încercare pentru o fire liniștită, cu distrugerile lui, cu bestialitatea hoardelor cotropitoare care au călcat pământul patriei mele, era cât pe aci să mă frângă. Am învins totuși această slăbiciune și în curând m-am călit, la fel cu sutele și miile de tovarăși de luptă. Aveam impresia că m-am lăsat de visare pentru totdeauna. Devenii aspru, întunecat. În suflet îmi rămăsese un gol, un gol greu, care se împlinea doar în luptele cu dușmanul, doar în atacurile reușite ale bateriilor mele.