În martie am fost grav rănit și am plecat de pe front pentru câteva luni. După ce mi s-a făcut un tratament la spital, am obținut un concediu și am fost trimis la odihnă într-un sanatoriu din Asia Centrală. Am protestat, căutând să dovedesc necesitatea de a fi trimis de îndată pe front, am declarat că sunt singur, că n-am pe nimeni — dar nu mi-a folosit la nimic.

Într-un cuvânt, la sfârșitul lui iulie 1942, m-am trezit într-un tren, care gonea prin întinsul stepei cazahe spre soarele fierbinte al Asiei Centrale.

Stăteam deseori noaptea la geamul deschis al compartimentului. Vântul uscat și proaspăt, încărcat cu miresme de pelin, îmi răcorea plăcut fruntea. Întunericul ce se lăsa ușor peste stepă sublinia singurătatea străveche a câmpiei. Dar eu… întreaga mea făptură era acolo, departe în vest.

Liniștea seculară a naturii își făcuse totuși efectul, și după o săptămână de drum, începui să mă destind puțin, și, ceea ce e mai important, începui să privesc cu mai multă atenție la lumea înconjurătoare.

După Arîs, în vagonul încins de soare, zăpușeala zilei deveni chinuitoare și m-am bucurat nespus când am coborât în sfârșit din tren, în toiul nopții, într-o mică gară. Autobuzul sanatoriului trebuia să sosească abia dimineața. Nu-mi venea să părăsesc răcoarea blândă a nopții sudice, ca să dorm în sala de așteptare. M-am așezat deci pe geamantan lângă un stâlp de felinar și respirând adânc adierea nopții, priveam în jurul meu. Trenul nu plecase încă. Pasagerii se plimbau pe pietrișul scârțâitor al peronului, la lumina felinarelor. Îmi aprinsesem o țigară și priveam călătorii.

O fată tânără, care trecuse de câteva ori prin fața mea pe peron, îmi atrase atenția prin îmbinarea plăcută dintre verdele rochiei, fața bronzată și părul blond deschis, aproape cenușiu.

Era în ea ceva care o detașa din mulțime. Țin minte și acum prima impresie ce mi-a făcut: era poate prospețimea plină de bucurie care-i învăluia întreaga făptură.