— Nu ți se pare caraghios, acum când vii de pe front, după această… șopti ea, și-mi atinse ușurel mâna care atârna legată de gât. Nu ți se pare caraghios că oamenii se ocupă astăzi cu asemenea lucruri?

Mă privea stânjenită.

— Nu, Tania, obiectai eu. Sunt geolog de meserie și cred în chemarea înaltă a științei. Și apoi asta înseamnă că eu și tovarășii mei ne apărăm bine țara, de vreme ce voi vă puteți ocupa de munca voastră, atât de străină de război.

— Așadar, asta-i părerea dumitale! Zâmbi Tania și tăcu, căzând pe gânduri.

— Spuneai că observatorul este departe, în stepă. Atunci cum de-ai nimerit în gara aceasta? înnodai eu firul întrerupt al discuției.

Tania îmi povesti destul de amănunțit despre expediția de cercetare a străvechiului observator. Membrii expediției erau destul de puțini la număr: profesorul, Tania și fratele ei în vârstă de 15 ani, care lucra ca desenator. Săpători, era desigur foarte greu de găsit. Cu toată dorința de a ajuta expediția, colhozul cel mai apropiat le dăduse doar doi bătrâni. Dar după două săptămâni de lucru, bătrânii se întorseseră la colhoz. Alții refuzaseră să vină și astfel lucrările de săpături au fost întrerupte. Profesorul scrisese la institut, cerând ca pentru efectuarea câtorva lucrări nu prea complicate de săpături și pentru încheierea lucrărilor științifice să-i fie trimis în ajutor un colaborator, care rămăsese la Tașkent pentru a-și pregăti lucrarea de diplomă.

Iar ea a venit la gară, să-l întâmpine pe tovarășul cel nou. Dar iată că trecuseră două trenuri și n-a venit nimeni. Tania a expediat o telegramă la Tașkent și aștepta mâine dimineață răspunsul.