— Asta-i tot, spuse ea supărată, reținându-și un oftat. Ce ghinion am avut! Dacă ai ști ce muncă interesantă este asta și ce loc minunat e Nur-i-Deșt! Așa se chema observatorul — Nur-i-Deșt! Asta înseamnă „Lumina deșertului”.

— Păi, dacă acest Nur-i-Deșt e așa de minunat, cum spui dumneata, atunci de ce-au șters-o bătrânii voștri?

— Se întâmplă să fie acolo zguduiri subterane — destul de dese și puternice. Totul în jur se cutremură, din adâncul pământului se aude un vuiet puternic, se scutură pământul de pe pereți și cad pietricele mărunte. Săpătorii credeau că aceste zguduiri prevestesc un mare cutremur, în care o să pierim cu toții…

Căzui pe gânduri, chibzuind la cuvintele ei, dar când dădui s-o întreb ceva, văzui că Tania doarme liniștit, cu capul plecat pe umăr.

Am pus încetișor sub spatele fetei mantaua răsucită sul, m-am mutat pe banca de alături, m-am întins și am adormit.

Când m-am trezit, fata nu mai era acolo. În sală se adunase mai multă lume. Acum mica încăpere era plină de halate pestrițe și de zvonul unui grai necunoscut.

M-am spălat și am pornit să aflu ce se aude cu autobuzul. N-am aflat însă nimic bun. Autobuzul întârzia, era posibil să vină abia după-amiază. Am pornit să mă plimb prin gară, nădăjduind s-o întâlnesc pe Tania. Am înconjurat clădirea gării, am luat-o prin stepă, dar soarele care începuse să dogorească puternic mă alungă înapoi în umbra pomilor grădiniței din gară. De departe, am zărit-o pe Tania în rochia ei verde, la intrarea în oficiul telegrafic. Fata ședea îngândurată pe o prispă de piatră sub un salcâm.

— Bună dimineața! Ai primit telegrama așteptată? mă interesai eu.

— Am primit-o. Semionov a plecat în armată și deci nimeni n-o să mai vie. Ce-am să-i spun lui Matvei Andreevici? Ce nădejde-și punea bătrânul în sosirea lui!

— Și cine-i Matvei Andreevici?

— Șeful meu, profesorul. Ți-am povestit aseară despre el, îmi răspunse fata cu o ușoară enervare în glas.