Dintr-odată îmi veni o idee care mă înveseli.
— Ascultă-mă, Tania, ia-mă pe mine ca ajutor! Atâta treabă cât făceau bătrânii voștri pot face și eu.
Tania mă privi cu mirare.
— Pe dumneata? Păi trebuie să te îngrijești. Și apoi… Fata se opri stânjenită, privindu-mi mâna ce atârna legată de gât.
I-am surprins privirea, și scoțându-mi mâna din legătură, făcui câteva mișcări bruște.
— Nu fi îngrijorată, Tania, pot să mișc mâna. O port legată ca să nu amorțească, n-am voie s-o țin multă vreme lăsată-n jos. De altfel, am fost trimis să mă odihnesc, nu să mă tratez. Și-apoi nu-i totuna unde mă duc? Nu te-ai lăudat chiar dumneata că acest Nur-i-Deșt e un loc minunat?
Fata rămase o vreme nehotărâtă. Ochii ei cenușii se înveseliră.
— O să meargă totul strună, glumii eu, bineînțeles cu condiția ca profesorul dumitale să nu mă țină nemâncat, ca pe sfântul Anton…
— De asta să n-ai nicio grijă, mâncare avem din belșug. Dar ce ne facem cu sanatoriul dumitale? Și-apoi drumul la Nur-i-Deșt e greu…
— Și de ce-i greu, mă rog? Văd că te pregătești să-l faci a patra oară.
— Nu te uita că-s mică de stat, eu sunt puternică, răspunse fata. Știi cum ajungi acolo? De aici până la sovhozul „Molotov” merg mașinile — vreo sută douăzeci de kilometri. De la sovhoz căpătăm de obicei niște cai, până la cătunul Tus-Kull, e un colhoz mic acolo, iar drumul până la el e cât se poate de prost, numai nisip și piatră. De la Tus-Kull suntem nevoiți să facem rost de cămile, și să parcurgem vreo treizeci de kilometri prin nisipuri fără pic de apă în drum. Nu pot să sufăr să merg pe cămilă — parcă stai pe un butoi cât toate zilele și te tot legeni înainte și înapoi ca o pendulă. Și-apoi cămila, să știi — merge patru kilometri pe oră în cap, nici mai mult, nici mai puțin.
N-a fost nevoie de sforțări prea mari ca s-o conving pe Tania și, încă cu mult înainte de apusul soarelui, o pornirăm într-un camion de trei tone gol, care sărea ca o minge peste gropi, spre sud-est, pe linia albăstruie a munților acoperiți de zăpadă, adică în direcția opusă sanatoriului.