Ședeam pe jos, sprijiniți de cabina șoferului și ne priveam cu veselie, de vorbit era cu neputință, ți-ai fi mușcat limba. Un nor gros și roșcat se ridica în urma mașinii noastre, se lățea și acoperea dealurile, dincolo de care rămăsese gara. După trei ore de mers, linia întunecată a plopilor care tot apărea și dispărea din fața ochilor noștri se desfăcu la un moment dat, descoperind două rânduri de căsuțe albe, despărțite de o stradă dreaptă, largă cât o piață. Plopii aceia piramidali se avântau spre cer ca niște turnuri drepte și verzi. De o parte și de alta se lăsau, domoale, spre cătun coastele unor dealuri, acoperite cu tufe galbene de cii

Mașina se opri lângă un arâc care susura, nu departe de biroul sovhozului. Și acum îmi face plăcere să-mi amintesc de ospitalitatea simplă, plină de căldură a oamenilor din acest sovhoz îndepărtat. Ne-am hotărât să plecăm seara cât mai târziu — cel mai bine de călătorit era pe răcoarea nopții. La apariția unui tarantas — un soi de căruță spațioasă cu coviltir — Tania exclamă, pufnind ușor în râs:

— Ești un ajutor prețios, Ivan Timofeevici, ia te uită ce cinste ni se acordă — ne-au dat și tarantas!

Agronomul, care se ducea și el la colhoz, ținu loc de surugiu. Tania și cu mine ne așezarăm sub coviltir, și iată-ne porniți, având în față o ușoară adiere de vânt. Stepa ne cuprinse în întunericul său, sub stelele-i joase și calde.

Curând simții că umărul Taniei începe să se atingă din ce în ce mai des de al meu. Apoi căpșorul ei cârlionțat se lăsă în voie pe umărul meu. Timpul trecea. Adierea catifelată începu să-și arate ghearele reci. Frigul dimineții nu ne lăsă să adormim de-a binelea.

Tus-Kull-ul nu-mi făcu o impresie prea bună. O culme pleșuvă cu câțiva plopi plantați de curând, pe care se înșirau niște căscioare scunde, lipite cu un lut cafeniu-roșiatic.