Seara, pe la șase, o pornirăm mai departe în împărăția nisipurilor. Ne însoțea un ghid cu cămila sa, încărcată cu alimente. Am hotărât să urmez exemplul Taniei și să merg pe jos, alături de ea. Dunele joase de nisip erau năpădite de niște scaieți de culoare albastră. Nu era deloc ușor de umblat și mă miram de rezistența tovarășei mele de drum. Picioarele mi se afundau în nisipul mișcător, din care se ridica un zăduf înăbușitor — nu era greu să-mi închipui ce înseamnă să mergi pe acolo în toiul căldurii, ziua! După un scurt popas la lumina roșiatică a apusului, intrarăm în tufișurile de saksaul

Departe, pe o culme, se zărea o lumină roșie, înconjurată de un nor de praf auriu, luminos.

— E focul de lângă corturi, explică Tania. Atât de târziu și nu s-au culcat încă! Pesemne că mă așteaptă pe mine.

În întuneric se auzi glasul sonor al unui băiețandru:

— Matvei Andreevici, a sosit Tania!

Făcui cunoștință cu profesorul la lumina focului. Era un omuleț rotund cu o față colțuroasă. Ochii săi inteligenți erau ascunși după niște ochelari mari, cu sticlă groasă. Rămăsesem puțin în urmă, căutând să îmbii puțin mai aproape de foc cămila care se împotrivea. Dând mâna cu Tania, profesorul îmi strigă:

— Ia arată-te, Semionov, ce te ascunzi? Povestește, ce-i la Tașkent?

Când intrai în sfârșit în cercul de lumină din jurul focului, profesorul se dădu înapoi, își îndreptă ochelarii și o privi pe Tania.

— Cine-i tovarășul? Dar unde-i Semionov?

— Semionov n-a venit, Matvei Andreevici, răspunse Tania cu glas subțire, cu un aer vinovat.

— Nu înțeleg nimic! Ce sunt glumele astea? dădu să se supere profesorul.

M-am apropiat de el și, întinzându-i mâna, m-am recomandat. Apoi i-am explicat pe scurt motivul sosirii mele acolo.

— Păi cum asta! Așa nu merge. Ești maior, rănit, decorat. Nu merge, prietene, nu merge! mormăia profesorul, privind înciudat spre Tania.