Profesorul nu zăbovi în observator.

— Aici am terminat ce era de cercetat, îmi spuse el. Acum locul nostru de muncă va fi acolo — și arătă cu mâna spre capetele aripei drepte a zidului, lângă care se aflau rămășițele bolților dărâmate și un turnuleț ascuțit și subțire. După cum vezi, clădirea pentru observații astronomice s-a păstrat bine. Fără îndoială că părțile de bronz ale arcului cuadrantului și instrumentele mai însemnate au fost furate de mult, încă pe vremea năvălirii mongolilor. Aici, unde vom continua cercetările, trebuie să fi fost camera de păstrare a instrumentelor, a hărților constelațiilor și a cărților, ba poate chiar și locuința astronomilor. O parte din clădire e săpată în stâncă. Sunt pe aici o sumă de coridoare, puțuri și subterane a căror destinație urmează să le stabilim. Construcția de deasupra s-a prăbușit, grămezi de moloz și nisip împiedică accesul în coridoarele de jos, așa că până acum nu mi-am putut forma o imagine clară despre această clădire. Aduce mai curând cu un mic fort decât cu un observator!… Așadar, să purcedem la treabă. Cu aceste cuvinte profesorul se aventură sub bolta năpădită de nisip și acoperită de ierburi uscate.

Noi, ceilalți, am pornit-o după el.

În semiîntunericul încăperii pătrate, de sub bolta cuadrantului, era o răcoare plăcută. Mă înarmasem cu un instrument special — un soi de lopată mai lată, numit ketmen — și, după indicațiile profesorului, am început să desfund dărâmăturile de pământ și de piatră, adunate acolo din cauza surpării unei bolți alăturate. Îmi dădeam toată osteneala; sudoarea curgea de pe mine șiroaie și mormanul de pământ scos creștea de ambele părți ale încăperii. Profesorul, foarte mulțumit de munca mea, îmi ceru să mă odihnesc și puse el mâna pe lopată. Apoi a săpat Tania, apoi iarăși eu. Și așa am tot săpat multă vreme, plini de praf și de sudoare, până când în cele din urmă am ajuns într-o subterană joasă, spațioasă, în care abia pătrundeau de sus, prin crăpăturile dintre pietre, câteva raze de lumină.